Pușcăria online

Sursă foto: Pixabay.com

Ca (aproape?) orice lucru negativ, pandemia a avut și efecte pozitive. Unul a fost deschiderea fără precedent a angajatorilor spre flexibilizarea condițiilor de lucru, acolo unde – și în măsura în care – a fost posibil. Cea mai evidentă schimbare la acest capitol a fost răspândirea fulminantă a conceptului de work-from-home. O practică aproape de neimaginat, până nu demult, pentru angajatul de rând, pentru antreprenori și șefi de companii, dar și pentru dezvoltatori și proprietari de clădiri de birouri.

Înainte de pandemie era o tendință cu totul marginală pe piața muncii din România, echivalentul unui vis naiv (și, practic, imposibil), desprins dintr-un film cam girlish – american, cum altfel? Literalmente peste noapte, aceasta a devenit, însă, norma. În primul rând în mediul corporate, în care o bună parte din activitatea angajaților se desfășoară la birou, dar nu numai. Și în domeniile centrate pe relaționarea dintre oameni, precum psihoterapia, dezvoltarea personală sau chiar vânzările, lucrurile au început să graviteze în jurul calculatorului (sau al altor dispozitive electronice). Pradă „distanțării” și exilării în online a căzut, de asemenea, și domeniul învățământului, de la preșcolar la universitar.

Din perspectiva angajaților, primul impact al acestei schimbări radicale a fost, cel mai probabil, o senzație de ușurare. În primul rând, ușurarea de a evita confruntarea zilnică cu „inamicul public numărul unu”, umflat (cu admirabilă conștiinciozitate) până la proporții gargantuești, deși imperceptibile cu ochiul liber. În al doilea rând, ușurarea, neașteptată și nesperată, de a economisi una-două ore dimineața, plus încă una seara – timp petrecut în mod normal cu pregătirea pentru muncă și pe drumul spre birou și înapoi. În al treilea rând, pentru unii, ușurarea de a fi rezolvat problema găsirii unui ajutor de încredere pentru a sta cu copiii, în momentul în care „școala online” a fost instituită pe termen nedeterminat.

Din perspectiva angajatorilor, români mai ales, implementarea pe scară largă a conceptului de work-from-home a venit la pachet – în mod de altfel previzibil, dacă ne aducem aminte de tradiția planurilor cincinale comuniste – cu un grad (variabil) de anxietate. Anxietatea că, odată scăpați din mână, adică de sub privirile vigilente ale șefilor, mai mici sau mai mari, angajații se vor pierde ca măgaru-n ceața huzurelii domestice, ducând taskurile și targeturile și forecasturile de râpă. Și bineînțeles că, odată cu ele, firma, compania, ba chiar multinaționala întreagă.

Din perspectiva jucătorilor din imobiliare care au pariat cu încredere nezdruncinată pe potențialul segmentului office, nu doar pentru (re)vânzarea de active, ci pentru obținerea de venituri sustenabile din închirierea lor pe termen lung, un motiv de panică pe cât de neprevăzută, pe atât de acută. Dacă angajații aveau să se obișnuiască cu noul mod de lucru și să facă presiuni pentru generalizarea lui? Dacă angajatorii ar fi sărit să profite de această oportunitate pentru a se debarasa de costurile considerabile pe care le implică operarea unui sediu tradițional, mai ales pentru a deservi sute de persoane? Avea să fie nevoită această piață să se muleze, volens-nolens, pe conceptul, nu foarte popular în trecut, de instant office?

Lucrurile nu au mers, însă, cum s-au temut proprietarii de clădiri de birouri – și cum ar fi sperat, poate, angajații. Asta pentru că, în numeroase cazuri, poate chiar în majoritatea, presiunea productivității a crescut sensibil față de perioada de dinainte de pandemie, în ciuda popularizării muncii de acasă. A mai fost și augmentată exponențial de senzația generală de criză și de nesiguranța (sau nesiguranțele) zilei de mâine. Unde mai pui că unii angajatori au decis ca, dincolo de simpla îndeplinire a sarcinilor de lucru, constatabilă cu ușurință la finalul zilei (al săptămânii sau, cel mult, al lunii), să implementeze și sisteme (draconice) de contorizare a activității angajaților la calculator. Obligativitatea ținerii camerei aprinse fiind soluția mai soft. Scopul a fost ca nu cumva vreun minut prețios din programul de lucru să se piardă, Doamne ferește, în favoarea vieții private.

Propria casă s-a transformat, astfel, într-un soi de pușcărie online. Unii au experimentat, poate, varianta ei mai subtilă, lipsită de constrângeri (prea izbitoare) din exterior. Adică fără ochi (umani sau nu) care să le urmărească fiecare mișcare. Însă și aceștia s-au găsit, practic, legați de calculator pentru îndeplinirea sarcinilor zilnice, eventual chiar mai numeroase decât înainte – din cauza măsurilor speciale impuse de criza din domeniul sanitar sau, poate, din cauza reducerilor de personal. Deși aparent mai puțin apăsătoare, această variantă a fost, în fapt, la fel de nocivă. Și ea a lovit crunt în nevoia de socializare, relaxare și varietate în activitatea de zi cu zi – lucruri care, cel puțin în parte, se realizau până atunci prin relaționarea, nemediată electronic, cu colegii.

Trebuie menționat că, în cazul părinților, la presiunea crescută de muncă s-a mai adăugat și stresul suplimentar de a se trezi, dintr-o dată, cu responsabilitatea de a gestiona activitatea copiilor, școlară sau nu, de acasă. Asta fără a beneficia de (prea multă) îngăduință pentru îndeplinirea sarcinilor de familie – pe care, în mod normal, le-ar fi delegat altora. Pentru această categorie de angajați, pușcăria nu a fost doar online, ci a avut și o (mai accentuată) dimensiune concretă. Eventual și cu ceva elemente de tortură psihică integrate. Cum ar fi să răspundă la așteptarea (insinuant tacită) de a fi/părea total concentrat și stăpân pe situație într-o întâlnire online, când copilul zbiară în camera alăturată – sau nici măcar (alăturată).

Nu este de mirare, așadar, că, după experiența infamului lockdown, mulți angajați abia au așteptat să revină în clădirile de birouri (spre bucuria angajatorilor, dar și a proprietarilor acestora). Poate nu în fiecare zi, căci bucata de timp alocată pregătirii pentru și drumului spre locul de muncă cântărește, totuși, destul de greu în balanța programului zilnic. Suficient de des, însă, pentru a avea măcar iluzia evadării din celula cu zăbrele invizibile, făcute din fragmente de cod, repetitiv curgătoare, ca în Matrix. Bineînțeles că un gardian al muncii în 2D există și în noul (sau vechiul) context, însă interacțiunea directă cu oamenii, posibilă datorită existenței unui spațiu (fizic!) comun de derulare a activității, oferă șansa acelor extrem de necesare reveniri la suprafață, pentru o gură de aer, în lumea 3D. Oricât de imperfectă ar fi ea.