Redacție
Material redactat de: Alexandra Atomei
De ceva timp mă urmărește o întrebare care, în mod surprinzător, apare tot mai rar în conversațiile despre orașe, dezvoltare urbană și viitorul locuirii, deși ar trebui să începem cu ea. Cum se face că, într-un moment istoric în care omul dispune de mai multă tehnologie, mai mult confort și mai multă libertate de alegere decât în orice altă perioadă din existența sa, idealul de viață către care continuă să graviteze pare să semene atât de mult cu lumea pe care a petrecut ultimul secol încercând să o lase în urmă? Pentru că, dacă suntem sinceri, foarte puțini dintre noi visează la viitor în termenii în care industria îl descrie.
Poate că una dintre cele mai mari erori pe care le facem atunci când discutăm despre locuire este aceea că reducem relația dintre om și spațiu la o ecuație economică, ignorând faptul că, mult înainte de a deveni un activ, o investiție sau un indicator de statut, casa a reprezentat unul dintre cele mai importante instrumente prin care individul și-a construit propria identitate interioară.
“The house shelters day-dreaming, the house protects the dreamer, the house allows one to dream in peace.”
Nu este întâmplător faptul că filosoful francez Gaston Bachelard, în lucrarea sa devenită fundamentală pentru înțelegerea relației dintre om și spațiu, Poetica Spațiului, nu vorbește despre locuință în termeni arhitecturali, ci în termeni aproape psihologici, considerând casa drept prima noastră geografie interioară, locul în care memoria, emoția și imaginația încep să se organizeze înainte ca lumea exterioară să își lase amprenta asupra noastră. Pentru Bachelard, casa nu este doar locul în care trăim, ci locul în care învățăm să existăm.
Este spațiul în care copilul descoperă siguranța, în care se formează primele amintiri și în care, fără să realizeze, începe să construiască acea hartă invizibilă pe care o va purta cu sine întreaga viață și pe baza căreia va continua, conștient sau nu, să judece toate celelalte locuri pe care le va întâlni.
Poate că tocmai de aceea anumite spații ne ating într-un mod greu de explicat rațional, pentru că nu reacționăm doar la ceea ce vedem, ci și la ceea ce recunoaștem. Nu comparăm doar dimensiuni, finisaje și amplasamente, ci căutăm, de multe ori fără să știm, fragmente din acea geografie afectivă construită cu mult înainte de primul credit ipotecar și de prima vizionare.
Iar dacă această perspectivă pare prea poetică pentru o industrie obișnuită să opereze cu randamente și indicatori de performanță, merită să privim în jurul nostru și să observăm un fenomen aparent paradoxal: cu cât lumea devine mai mobilă, mai digitalizată și mai standardizată, cu atât oamenii par să investească mai multă energie în căutarea unor spații care transmit autenticitate, apartenență și caracter.
Poate că explicația se află tocmai în opusul ideii de „acasă”.
Antropologul francez Marc Augé introduce la începutul anilor ’90 conceptul de non-loc, descriind acele spații prin care trecem fără să construim o relație reală cu ele, spații funcționale, eficiente și perfect adaptate lumii contemporane, dar incapabile să genereze identitate sau memorie. Aeroporturile, centrele comerciale, autostrăzile, hotelurile internaționale sau clădirile standardizate devin, în această interpretare, expresia unei societăți care privilegiază circulația și consumul în detrimentul apartenenței.
Citind aceste idei aproape trei decenii mai târziu, este greu să nu observăm cât de mult s-au apropiat anumite proiecte rezidențiale contemporane de logica non-locului. Deși oferă confort, tehnologie și eficiență, multe dintre ele par să fi fost proiectate pentru a putea exista oriunde și pentru a aparține oricui, ceea ce înseamnă, paradoxal, că ajung să nu aparțină cu adevărat nimănui.
Este probabil una dintre cele mai subtile contradicții ale epocii noastre. În timp ce discursul public celebrează autenticitatea, diferențierea și identitatea personală, o parte semnificativă a spațiilor pe care le construim continuă să reproducă modele aproape identice, ca și cum experiența locuirii ar putea fi redusă la o formulă universală aplicabilă deopotrivă în București, Londra, Dubai sau Singapore.
Iar aici apare întrebarea care, poate, ar trebui să preocupe mai mult industria decât orice prognoză privind evoluția prețurilor: este suficient să construim spații eficiente sau avem responsabilitatea de a construi și locuri care să poată deveni parte din biografia celor care le locuiesc?
Poate că tocmai de aceea anumite locuri continuă să exercite o fascinație pe care timpul nu reușește să o erodeze. Nu pentru că sunt perfecte sau pentru că au beneficiat de cele mai sofisticate intervenții arhitecturale și nici pentru că răspund exigențelor contemporane de confort, ci pentru că au acumulat ceea ce foarte puține construcții moderne au răgazul să dobândească: identitate.
Prin comparație, una dintre întrebările pe care ar trebui să și le pună tot mai des arhitecții, urbaniștii și dezvoltatorii contemporani este dacă proiectele pe care le construim astăzi vor mai avea ceva de spus peste cincizeci de ani sau dacă vor fi înlocuite de următorul val de tendințe înainte să apuce să dezvolte o identitate proprie.