Redacție
Arhitectura nu mai este de mult doar despre formă. În realitate, ea a devenit un teritoriu de negociere, între viziune și randament, oraș și investiție, între ceea ce ar putea fi și ceea ce este, de fapt, permis. În acest spațiu tensionat operează Andrei Lefter, Arhitect, Fondator și Managing Partner DRS Architects, un birou care nu doar desenează clădiri, ci participă activ la definirea logicii din spatele lor. Proiectele nu mai încep doar cu o schiță, ci cu un calcul, iar arhitectura, în acest context, nu mai este doar expresie, ci devine instrument.
Dincolo de portofoliu și de creșterea organică a biroului, traseul lui Andrei Lefter ridică o întrebare mai incomodă: cât din arhitectura contemporană este, de fapt, despre idei și cât este despre capacitatea de a naviga un sistem complex, uneori contradictoriu?
Acesta nu este un interviu despre proiecte, ci o conversație despre alegeri, compromisuri și despre locul real al arhitectului într-o industrie în care deciziile importante nu se iau întotdeauna pe planșă.
În parcursul tău profesional ai navigat constant între două lumi: una profund creativă și una extrem de pragmatică. Există un moment concret în care ai simțit că una dintre aceste lumi a început să o domine pe cealaltă?
Nu a fost un moment anume, ci un proces care s-a întins pe mai mulți ani. La început, ca orice arhitect tânăr, mai ales că am crescut printre planșe și schițe, tatăl meu fiind tot arhitect, aveam o înclinație naturală către partea creativă – voiam să fac proiecte cu expresivitate puternică, care să se vadă. Dar am avut șansa să lucrez de la început pe proiecte mari, primul meu proiect fiind o cladire de birouri urmata de cladiri comerciale și rezidențiale, unde realitatea economică impune reguli foarte clare. Am înțeles ceva care m-a definit ulterior: creativitatea care ignoră bugetul, programul și piața nu produce arhitectură, produce exerciții de imaginație.
Nu aș spune că una dintre cele două lumi a câștigat. Mai degrabă am învățat să le suprapun. Proiectele la care lucrăm astăzi în biroul DRS-Architects sunt pragmatice, dar nu lipsite de ambiție. Sunt eficiente economic, dar nu generice. Iar echilibrul acesta nu vine de la sine, este o disciplină pe care o exersezi în fiecare proiect, cu fiecare client, la fiecare scară.
Dacă ai elimina complet presiunea financiară, clienții și constrângerile pieței, și ai rămâne doar tu cu ideea de a construi, cum ar arăta arhitectura ta?
Nu cred că ar fi radical diferită. Poate mai îndrăzneață în anumite alegeri de materiale, poate cu mai multă libertate în volumetrie. Dar principiile ar rămâne aceleași: lumină naturală, relația cu contextul, spații care funcționează pentru oamenii care le folosesc. Nu sunt genul de arhitect care se simte frustrat de constrângeri. Dimpotrivă, constrângerile te forțează să gândești mai bine. Un buget nelimitat nu produce automat arhitectură bună. De multe ori produce exact opusul.
Ceea ce aș schimba, dacă ar depinde doar de mine, nu ține de proiecte individuale, ci de scală. Aș lucra mai mult la nivel urban – masterplanuri, regenerări de platforme industriale, intervenții care schimbă cartiere întregi. Acolo simt că arhitectura are cel mai mare impact, dar și cea mai mare nevoie de voință politică și de investiție pe termen lung – lucruri care în România sunt încă rare.
Există o diferență între cine ești ca arhitect și cine ești ca antreprenor. Când cele două versiuni ale tale nu sunt de acord, cine câștigă?
Există momente de tensiune, fără îndoială. Arhitectul din mine vrea să insiste pe o soluție mai bună, să mai lucreze la un detaliu, să propună o variantă care costă mai mult, dar funcționează mai bine pe termen lung. Antreprenorul știe că trebuie să livreze la termen, să respecte bugetul clientului și să mențină biroul funcțional.
Cine câștigă depinde de context. Dar am o regulă pe care încerc să o respect întotdeauna: nu fac un compromis de calitate doar pentru a eficientiza un proces intern. Dacă trebuie să aleg între a livra repede ceva mediocru și a livra cu o întârziere ceva corect, aleg a doua variantă. Reputația unui birou de arhitectură se construiește proiect cu proiect și se poate pierde într-unul singur.
Ce am învățat în timp este că cele două roluri nu trebuie să fie în opoziție. Un birou condus bine din punct de vedere antreprenorial îi dă arhitectului libertatea să facă treabă bună. Fără stabilitate financiară, nu ai nici liniștea de a refuza un proiect care nu ți se potrivește, nici resursele de a investi mai mult într-unul care merită.
Ai vorbit despre arhitectură ca „value driver”. Unde simți că începe cu adevărat valoarea unui proiect?
Valoarea nu începe într-un singur loc. Dar dacă ar trebui să aleg, aș spune că începe în decizia de a face lucrurile corect de la început. Am văzut proiecte cu idei extraordinare care au eșuat la execuție și proiecte cu un model de business impecabil care au livrat mediocritate arhitecturală. În cei aproape 20 de ani în domeniu, am observat că funcționează pe termen lung proiectele în care ideea, execuția și modelul economic sunt aliniate.
Rolul nostru ca arhitecți este tot mai mult acela de a fi la masa deciziilor încă din fazele incipiente, nu doar de a primi un brief deja închis. Când reușim să influențăm programul funcțional, mixul de funcțiuni sau logica comercială a unui proiect, rezultatul este vizibil diferit. Nu pentru că noi știm mai bine decât investitorul cum funcționează piața, ci pentru că vedem lucruri pe care un calcul financiar singur nu le surprinde – fluxuri, relații între spații, calitatea experienței utilizatorului. Iar acestea, pe termen lung, se traduc direct în valoare comercială.
În multe dezvoltări, arhitectura ajunge să fie un layer aplicat peste un calcul financiar deja închis. Cât de des reușești, în realitate, să influențezi acel calcul?
Mai des decât s-ar crede, dar nu întotdeauna. Depinde foarte mult de investitor și de momentul în care intrăm în proiect. Lucrăm cu dezvoltatori care ne implică încă din faza de fezabilitate, iar acolo avem un impact real. Putem optimiza un plan urbanistic, putem propune o redistribuire a funcțiunilor care crește valoarea proiectului fără să crească bugetul.
Dar există și proiecte în care ajungem când deciziile esențiale sunt deja luate. Noi încercăm să evităm acest tip de colaborări. Nu pentru că nu le putem face, ci pentru că nu ne definesc. DRS-Architects funcționează cel mai bine când este partener în proiect, nu subcontractor de documentație.
Există un proiect sau o decizie profesională pe care, privind înapoi, ai fi luat-o altfel?
Sunt câteva, dar nu le privesc ca regrete, ci ca lecții. Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat este valoarea unui „nu” spus la momentul potrivit. La început, când crești un birou, accepți aproape orice proiect care vine – ai nevoie de volum, de cash flow, de experiență. Dar nu toate proiectele te construiesc. Unele te consumă fără să te crească.
Au fost momente în care am acceptat proiecte care nu ni se potriveau ca profil sau ca mod de lucru. Rezultatul a fost frustrare pe ambele părți – nu neapărat proiecte proaste, ci proiecte în care chimia cu investitorul nu a funcționat sau în care viziunea noastră nu avea loc. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș fi mai selectiv mai devreme. Dar probabil că nu aș fi ajuns la această claritate fără experiența acelor proiecte.
Piața imobiliară din România a funcționat mult timp pe eficiență economică, uneori în detrimentul calității urbane. Crezi că arhitecții au fost complici în acest model sau doar executanți ai lui?
Întrebarea este inconfortabilă, dar legitimă. Răspunsul onest este: și complici, și executanți. Iar în unele cazuri, victime ale unui sistem care nu le oferă pârghii.
Concret: un arhitect care primește un PUZ aprobat, un brief de la investitor și un buget strâns nu are foarte mult loc de manevră. Poate să optimizeze, poate să propună variante, dar cadrul este deja stabilit de o legislație care adesea favorizează densitatea maximă și de o piață care recompensează eficiența pe termen scurt.
Dar asta nu absolvă profesia de responsabilitate. Eu cred că rolul arhitectului include și o componentă de advocacy – nu poți schimba singur o piață, dar poți refuza să contribui la degradarea ei. La DRS-Architects, am ales de multe ori să propunem o variantă mai bună chiar și când nu ni s-a cerut explicit. Nu funcționează întotdeauna. Dar când funcționează, diferența se vede în produsul final.
Există o diferență între ce își doresc dezvoltatorii, ce cumpără clienții și ce ar avea nevoie orașele. Pe cine servește cu adevărat arhitectura?
Pe toți trei, dar rareori în mod egal. Acolo se află tensiunea reală a profesiei. Dezvoltatorul urmărește randament și predictibilitate. Clientul final vrea un apartament luminos, cu terasă, la un preț accesibil. Orașul ar avea nevoie de spații publice, de mix de funcționalități, de coerență urbană. Toate trei sunt nevoi legitime, dar nu sunt întotdeauna convergente.
Arhitectul este cel care mediază. Uneori reușești să convingi un dezvoltator că un spațiu verde bine gândit sau un parter activ nu reprezintă un cost, ci un multiplicator de valoare. Alteori, cerințele pieței sunt atât de dominante încât compromisul devine inevitabil. Important este să știi unde tragi linia.
Noi am stabilit intern câteva principii de la care nu ne abatem: nu proiectăm ansambluri fără spații comune decente, nu acceptăm să sacrificăm orientarea apartamentelor doar pentru a maximiza numărul de unități, nu semnăm proiecte care ignoră complet relația cu strada. Nu pretindem că fiecare proiect pe care l-am livrat este un model de urbanism. Dar încercăm ca fiecare să fie mai bun decât minimul pe care piața l-ar fi acceptat.
Dacă succesul unui proiect este măsurat în vânzări și randament, unde mai rămâne loc pentru „arhitectura bună”?
Consider că este o falsă dilemă. Arhitectura bună și succesul comercial nu sunt în opoziție. Am văzut suficiente exemple în piață, inclusiv din portofoliul nostru, în care un proiect gândit cu atenție la calitatea spațiului, la materiale, la relația cu contextul a avut rezultate comerciale cel puțin la fel de bune ca un proiect generic. Și frecvent mai bune pe termen mediu și lung.
Problema reală nu este că piața nu apreciază arhitectura bună. Este că o parte din investitori nu sunt convinși că efortul suplimentar se justifică. Iar aici rolul nostru are și o dimensiune educativă, nu în sensul în care le ținem prelegeri, ci în sensul în care demonstrăm prin proiecte concrete că diferența de cost este mică, dar diferența de percepție și de valoare pe termen lung este semnificativă.
Arhitectura bună nu este un lux. Este un standard care se susține economic dacă este gândit corect. Altfel, ar rămâne doar un discurs. Iar pe mine nu mă interesează discursurile fără proiecte în spate.
Dacă peste 20 de ani cineva ar privi înapoi la proiectele tale, ți-ai dori să spună că ai fost un arhitect care a construit bine sau unul care a înțeles foarte bine lumea în care construia?
Aș vrea să spună că am reușit ambele lucruri și că una fără cealaltă nu ar fi avut sens. Un arhitect care construiește bine fără să înțeleagă contextul produce obiecte frumoase, dar deconectate. Unul care înțelege piața, dar nu livrează calitate este un consultant, nu un arhitect.
Dar dacă ar trebui neapărat să aleg, aș alege să fi construit bine. Pentru că în 20 de ani nimeni nu-și va aminti contextul economic sau dificultățile legislative din perioada respectivă. Vor rămâne clădirile. Și fie vei fi mândru de ele, fie nu.
Implicarea ta în proiecte precum cele ale Habitat for Humanity te plasează într-un context complet diferit. Se schimbă felul în care înțelegi rolul arhitecturii?
Se schimbă perspectiva, nu principiile. O locuință decentă este un eveniment de viață, nu o simplă unitate construită. Experiența Habitat for Humanity te obligă să revii la esențial: adăpost, demnitate, siguranță, comunitate. În proiectele comerciale sau rezidențiale mari vorbim des despre randament, eficiență, costuri și indicatori urbanistici. Toate sunt importante. Dar astfel de experiențe îți reamintesc că, la capătul oricărui calcul, există oameni care vor folosi acele spații. Pentru mine, implicarea în astfel de proiecte nu contrazice practica noastră comercială, ci o echilibrează. Îți amintește că arhitectura are valoare economică, dar și responsabilitate socială.
Așadar, după ani în care dezvoltarea a fost dominată de absorbție rapidă, densitate și eficiență financiară, conversația începe să se mute către altceva, și anume către durabilitatea comercială a proiectelor, calitatea locuirii și relația dintre investiție și oraș. În conversația cu Andrei Lefter am descoperit o luciditate rară: aceea că arhitectura de astăzi este inseparabilă de contextul economic și că relevanța ei nu vine din izolare, ci din capacitatea de a influența acest context.
Poate tocmai aici se află și cea mai importantă schimbare de paradigmă pentru statutul arhitectului. Mult timp, piața locală a funcționat într-un model în care arhitectura era chemată să „îmbrace” decizii deja luate ce priveau indicatori urbanistici fixați, calcule financiare închise, randamente asumate. Rolul arhitectului devenea, inevitabil, unul reactiv. Astăzi însă, pe măsură ce competiția dintre proiecte se mută din zona cantitativă în cea a diferențierii reale, arhitectul începe să fie reintrodus în fazele strategice ale dezvoltării, și nu dintr-o ambiție culturală și nici dintr-o recuperare romantică a autorității profesiei, ci dintr-un motiv mult mai pragmatic: piața începe să penalizeze tot mai vizibil produsul generic. Iar într-un context în care costurile de dezvoltare cresc, marjele se comprimă, iar cumpărătorul devine mai atent la experiența locuirii, calitatea arhitecturală începe să producă efecte măsurabile economic, de la viteza de absorbție până la menținerea valorii în timp.
În acest nou context, arhitectul nu mai este doar autorul unei imagini sau executantul unei teme. Devine, treptat, un participant la construcția logicii de business a proiectului. Iar aceasta este, probabil, una dintre cele mai relevante transformări ale pieței imobiliare locale: faptul că arhitectura începe să conteze nu doar ca expresie vizuală, ci ca infrastructură de valoare pe termen lung.
