Redacție
de Andrei Sandu, fondator și CEO Media City
Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le auzim de la familiile care caută o locuință în București este simplă: „Să cumpărăm acum sau să mai stăm o perioadă în chirie?”
La prima vedere, răspunsul pare să favorizeze chiria. Pentru același buget lunar, o familie poate locui, de regulă, într-un spațiu mai mare decât cel pe care și l-ar permite dacă ar cumpăra.
Și totuși, în practică, majoritatea aleg să cumpere. Chiar și atunci când asta înseamnă un compromis evident: locuința este mai mică decât ar avea nevoie.
Această decizie apare atât de des încât nu mai poate fi explicată doar prin preferință sau cultură. Este rezultatul unui mecanism economic și psihologic clar.
Paradoxul românesc în cifre
La nivel macro, datele spun același lucru. România are cea mai mare pondere de proprietari din Uniunea Europeană, aproximativ 94%, în timp ce media europeană este în jur de 70%, potrivit datelor Eurostat publicate la finalul anului 2025.
În același timp, are și cea mai mare rată de locuire supraaglomerată: 40,7% din populație, comparativ cu o medie europeană de aproximativ 17%, conform acelorași date.
Cele două nu se contrazic. Descriu același fenomen: accesul la proprietate este ridicat, dar locuirea adecvată rămâne limitată.
Stabilitatea locuirii
Pentru un cuplu tânăr, fără copii, chiria poate funcționa. Flexibilitatea este un avantaj, iar mutările nu au un cost real în viața de zi cu zi.
Lucrurile se schimbă însă radical atunci când apare o familie.
Locuința devine centrul unei organizări complexe: școală, grădiniță, trasee zilnice, prieteni, ritmuri de viață. Mutarea nu mai înseamnă doar schimbarea unei adrese, ci resetarea unui întreg ecosistem.
De aici apare o concluzie importantă: românii nu cumpără locuințe mai mici pentru că nu își permit mai mult. Le cumpără pentru că nu își permit instabilitatea.
Proprietatea oferă un lucru simplu și valoros: control asupra timpului. Cât stai, unde stai și în ce condiții.
Chiria, în schimb, rămâne percepută ca o soluție temporară.
Incertitudinea asociată chiriei
Piața închirierilor din România este încă imatură. Contractele sunt scurte, regulile flexibile, iar predictibilitatea redusă.
Chiria poate crește, contractul poate să nu fie prelungit, iar uneori deciziile trebuie luate rapid, fără control real. În plus, chiriașii sunt adesea reticenți în a investi în personalizarea spațiului.
Pentru un adult singur, aceste riscuri sunt suportabile. Pentru o familie, devin o sursă constantă de stres.
În România, confortul este negociabil. Stabilitatea nu.
Proprietatea ca strategie financiară
Un alt factor important este percepția asupra banilor.
Pentru majoritatea gospodăriilor, rata la credit nu este văzută ca o simplă cheltuială, ci ca o formă de acumulare, chiar dacă o parte semnificativă reprezintă dobândă.
Chiria, în schimb, este percepută ca un cost pierdut. Această diferență de percepție cântărește mult în decizia finală.
În București, în 2025, prețul mediu de listare era în jur de 2.000 euro/mp, iar salariul mediu net de aproximativ 1.130 euro înseamnă că un metru pătrat echivalează cu aproximativ 1,8 salarii lunare.
Acest raport face intrarea în proprietate posibilă, dar nu garantează și o locuire adecvată.
De ce se cumpără locuințe mai mici
România nu are o problemă majoră de acces la proprietate. Are o problemă de calitate a locuirii.
Compromisul apare inevitabil la nivel de buget.
Deși prețurile pe metru pătrat sunt mai reduse decât în multe alte capitale europene, costul total al unei locuințe rămâne ridicat raportat la veniturile unei familii.
Cumpărătorii reacționează pragmatic: intră în proprietate cu ceea ce își permit în acel moment.
De multe ori, asta înseamnă o cameră în minus, spații mai compacte și compromisuri pe termen scurt. Dar cu o logică clară: stabilitatea vine prima, confortul poate fi îmbunătățit în timp.
Din interiorul pieței, lucrurile se văd simplu: oamenii nu cumpără „apartamente”. Cumpără soluții pentru viața lor de zi cu zi.
O piață modelată de această alegere
România nu este o țară cu prea puține locuințe ca număr. Estimările indică aproximativ 510 locuințe la 1.000 de locuitori, aproape de media europeană.
Problema este alta: dimensiunea, tipologia și calitatea locuirii.
Această preferință pentru proprietate, chiar și în condiții de spațiu limitat, modelează direct oferta din piață. Dezvoltatorii nu creează această realitate. O urmează.
Rezultatul este vizibil: o piață în care accesul la proprietate există, dar confortul locuirii rămâne în urmă.
Paradoxul locuirii în România nu este că oamenii trăiesc în spații mai mici decât ar avea nevoie.
Paradoxul este că o fac în mod conștient. Pentru că, în realitate, alegerea nu este între chirie și proprietate. Este între confort și siguranță.
Iar în România, aproape de fiecare dată, câștigă siguranța.
